HMS Erebus și HMS Terror, navele expediției conduse de John Franklin (Sursa foto: Wikimedia Commons) Pe 19 mai 1845, exploratorul englez John Franklin pleacă spre coastele canadiene (după alte trei aventuri polare în 1818, 1819-1822 și 1825-1827) pentru a cartografia zonele încă necunoscute și încercând să găsească trecerea, atât de mult căutată, dintre Oceanele Atlantic și Pacific. Expediția a dispărut, însă.
Trei ani mai târziu, la insistențele soției, Amiralitatea engleză trimite echipaje de căutare pe urmele dispăruților. Momentul a fost ales după ce oficialii au calculat că proviziile marinarilor erau pe ducă. A existat și o recompensă semnificativă pentru cei care puteau lămuri ce s-a întâmplat și din acest motiv mulți particulari s-au avântat în misiuni uneori sinucigașe.
Primele semne au fost găsite pe insula Beechey în 1850: rămășițele unei tabere de iarnă și mormintele a trei marinari.
În pofida chiar și a unor cercetări recente, încă nu există un răspuns clar al anchetei: „Investigații întreprinse recent asupra cadavrelor câtorva dintre marinari, păstrate în condiții bune în ghețurile polare, concordă în opinia că avem de-a face cu un veritabil dezastru medical, de care n-au fost străine alimentele consumate (în primul rând conservele de carne de vită sau de porc). Astfel, unii cercetători consideră că nivelul ridicat de plumb din alimente, determinat de modul în care se realiza, pe bază de cositor, etanșarea conservelor, a jucat un rol de seamă în eșecul expediției (intoxicația cu plumb cauzează anorexia, starea de oboseală și slăbiciune acută, nevrită periferică, colici intestinale sau manifestări precum anxietatea sau paranoia), în vreme ce alți specialiști asociază cele mai nefaste consecințe ale consumului de alimente contaminate cu apariția botulismului de tip E, endemic în regiunile arctice”, scrie Constantin Ardeleanu în „Stephen Goldner și fabrica de conserve de carne din Galați”.
Ei bine, aici apare în poveste prima fabrică de conserve de pe actualul teritoriu al României, cea a lui Stephen Goldner din Galați, care avea un contract enorm cu marina engleză. Conform unor surse istorice („Istoria trudită a fabricilor uitate”, de istoricul gălățean Tudose Tatu, și „Opere economice” de Nicolae Șuțu, citate de jurnalistul Costel Crângan pentru Adevărul).
Fabrica de la Galați tăia 800 de boi în 1844, 4.000 de boi un mai târziu iar în 1849 se ajunge la aproape 8.000 de vite transformate în conserve din carne. „Datele sunt însă destul de controversate, căci pe la 1850 izbucnea un mare scandal legat de fabrica englezului Goldner, care era acuzat că trecea în registre doar jumătate din numărul de animale, pentru a ‘evita’ taxa către vistieria domnească, de o jumătate de galben per cap de vită. Cert este că, în ciuda evaziunii, fabrica de la Galați era cea mai mare din țară (de departe), iar exporturile ei către Anglia sunt relevante. În 1847 pornesc către insulă 80.000 de conserve de câte patru oca (o oca avea 1,27 kilograme), adică peste 400 de tone, iar în 1850 se ajunge la 1,19 milioane de bucăți, adică aproape 6.000 de tone. Era o cantitate realmente uriașă în acele timpuri.” (Costel Crângan).
În afară de evaziune, se pare că fabrica avea și multe probleme de igienă, chiar și pentru acele timpuri. Alte voci din Ancheta englezească spun că, în afară de intoxicația cu plumb sau de botulism, un alt factor a dus la alterarea cărnurilor din conserve. Datorită cererii mari, antreprenorul din Galați ar fi lansat o gamă de conserve mai mari decât cele obișnuite, fără să se gândească la faptul că sterilizarea lor nu are cum să fie conformă, iar carnea din mijlocul cutiilor metalice de dimensiuni mai mari va fi imediat alterabilă.
În 1849 și 1850, Amiralitatea Engleză depune mai multe plângeri legate de calitatea conservelor, fapt care dovedește că producția care a dus la tragedia arctică nu a fost doar o întâmplare. Stephen Goldner este nevoit să se retragă din afacere, care este preluată de societatea englezească Ritchie & Powell și funcționează până în 1875 când dă faliment.
